"În mijlocul Mării Libiei cu apele sale mereu spumoase, sălbatice, furioase, fără fund. La o sută șaptezeci și cinci de mile distanță de Pireu. Aproape, foarte aproape de țărmurile Africii. Ai crede că în curând Alexandria ar apărea înaintea ta, acolo pe curba orizontului ceațos. La câteva ore distanță de ea. O sută patruzeci până la patruzeci și cinci de mile. Câteva case. Par niște cocioabe. Oamenii și animalele dorm împreună. Insulari săraci, neobișnuiți și neexperimentați, supuși diferitelor forme de exploatare. Puțină vegetație, câteva zeci de locuitori. În față, spre nord, Sfakia accidentată, Creta, și apoi nimic. Ochii tăi se obosesc întinzându-se peste marea vastă.
Acolo, Gavdos! Celelalte insule ale exilului îți vin în minte. Cele despre care am auzit și cele pe care le-am văzut, gustându-le amărăciunea eu însumi. Să le luăm pe cele principale. Anafi, Folegandros, Ai Stratis, Sikinos, Nios, Sifnos, Amorgos. Pot spune fără ezitare, nici măcar în imaginație nu se pot compara în groază cu această insulă de șoareci.
Aici, o imagine a groazei. Moartea sălbatică, moartea lui Karantemiris. Cum a murit? Nici noi nu am înțeles prea bine, nu am crezut, era atât de puternic. Cel mai puternic dintre toți. Un fermier din Agiasos de Mytilene. Și totuși. Acolo jos te duci puternic, un munte de om ca Karantemiris și pleci frânt, cocoșat de mlaștini. Nu există scăpare acolo jos. În altă parte da, acolo jos nu."