Planul Partidului Național Unitar din 1937 reprezintă expresia unei constituții democratice și parlamentare, însă cu o putere executivă considerabil întărită, astfel încât autorul să caracterizeze în mod corect parlamentarisma introdus prin Plan ca fiind „păstrat” din cauza limitării evidente a competențelor organelor reprezentative.

El explică însă că prin acest Plan, P. Kanelopoulos nu a urmărit doar exercitarea unei politici constituționale. Planul a fost un act politic de o amploare mult mai largă, vizând să depășească pe Metaxa în afirmațiile sale despre criza profundă a sistemului parlamentar de guvernare, pe care dictatorul din 4 August o atribuia „parlamentarismului excesiv”.

Pentru același motiv, autorul Planului se îndreaptă împotriva partidelor care refuză libertatea de exprimare și, în general, libertățile democratice, cu scopul de a-i lua lui Metaxa „alibiul” anticomunismului.

De asemenea, pentru același motiv, Autorul Planului vorbește mult despre „idee națională”, „stat național” și alte concepte care aparțineau vocabularului politic al dictaturii.

Autorul consideră sigur că într-o viitoare Adunare Națională care ar fi fost convocată în condiții de libertate, Kanelopoulos ar modifica unele poziții incluse în Plan, cum ar fi cele referitoare la reglementarea relațiilor dintre muncitori și angajatori, pe care le-ar trimite exclusiv la arbitraj obligatoriu.

Așadar, Planul din 1937 nu reflecta concepțiile constituționale definitive ale Partidului Național Unitar, ci, în primul rând, era un mijloc de combatere a regimului autoritar care era la putere atunci.