La sfârșitul anilor 1980, încă student, m-am aflat la „Stratos” pe Filielinon. Trecuseră de miezul nopții, iar Dionysios a intrat pe scenă cu un pas ferm și un aer impunător, fără spectacole ieftine, gesturi flamboyante sau șiretlicuri.

Cu puțin timp înainte, orchestra a cântat un potpourri instrumental din hiturile sale. De la „Paliatzi” la „Salonician”, de la „Joci un rol” la „Eu, străinul”, de la „De ce, Doamne, viața” la „Dacă aș avea curajul”. Și totuși, Stratos, cu privirea, strălucirea, noblețea și prestigiul său, reușea să atragă privirile și să fure spectacolul înainte de a cânta.

Respect și familiaritate emanau din atitudinea, mersul, zâmbetul său reținut, modul în care își lua microfonul și se adresa muzicienilor. Înțelegeai imediat că scena și localul erau pentru el ca un fel de casă, iar el, în calitate de gazdă, trebuia să primească dar și să aibă grijă de invitații săi.

Se vedea de departe că Stratos se bucura de statutul său, dar și de acceptarea pe care o avea în lume, aprecierea, admirația și respectul pe care i le arătau.