În 1961, Harry Mulish a călătorit în Israel pentru a urmări, în calitate de corespondență al revistei olandeze Elseviers Weekblad, un eveniment de dimensiuni istorice, procesul infamului Adolf Eichmann la Ierusalim. Articolele autorului au fost adunate și publicate în anul următor sub titlul Cazul 40/61.

Deși el însuși l-a caracterizat cu modestie drept un reportaj, este vorba despre ceva mult mai mult. Reprezintă, pe lângă o mărturie extrem de personală, un eseu cutremurător despre exterminarea în masă a evreilor europeni de către naziști, însă prezentat printr-o analiză minuțioasă a fundalului întunecat care a modelat „arhitectul” Holocaustului.

Eichmann, un tehnocrat în rest obișnuit, a întrupat, conform lui Mulish, o formă culturală fără precedent, un fel de „mașină umană” care, executând ordine și ignorând consecințele morale ale acestora, era capabilă de orice, nu doar să meargă până la capăt, ci chiar să le depășească.

Un document rar, un portret pătrunzător și atemporal al răului. „Harry Mulish este singurul autor care a scris despre această problemă având ca temă centrală pe acuzatul și a cărui judecată asupra lui Eichmann se suprapune în anumite puncte esențiale cu a mea”. Hannah Arendt.

„Analiza lui Arendt se bazează pe pregătirea sa academică. A lui Mulish, pe intuiția sa literară”. Debora Dwork.

„În cartea sa Cazul 40/61 despre procesul lui Eichmann, Mulish este copleșit, absorbit de enigma răului, nu doar de realitatea simptomatică a durerii, nici măcar de răutatea ocazională a oamenilor, ci de acea negră, infinită răutate a universului cosmic”. The Times Literary Supplement.