Destinul Atenei a fost paradoxal: un mic oraș, cu un trecut istoric greu, însă uitat în trecerea secolelor, devine inima unui nou stat național. În cazul Atenei, alegerea capitalei este un act de o importanță decisivă, deoarece marchează ruptura cu lunga domnie otomană.

Restaurarea și crearea monumentelor sale, conturarea planului său urbanistic, axelor și perspectivelor sale exprimă noua sa misiune la intersecția politicii, ideologiei și esteticii. A doua zi după independența greacă, Atena a fost mutată în același loc în care s-a născut: se afla acolo și, în același timp, trebuia să fie reinvenționată.

Orașul antic, în ruine și îngropat, este proclamat capitală a noului stat de către bavarezi și, sub auspiciile unei Europe revitalizate de circulația ideilor, artelor și științelor, cunoaște începutul renașterii sale și intrarea în modernitate.

Planificarea noului oraș este încredințată arhitecților și inginerilor francezi, germani și greci care au studiat la Paris, München și Berlin și se inspirau din lucrările marilor figuri ale clasicismului, cum ar fi Durand sau Sinkel.

Din 1833, Atena devine un câmp de experiențe care va întrupa în cele din urmă esența capitalei moderne și unde, prin urbanism, va apărea o mișcare care va deveni universală: neoclasismul.

Cărțile acestea, bogate în material ilustrativ din opera pe care au lăsat-o principalii meșteșugari ai acestui nou loc de putere — printre care Leo von Klenze, Edward Schaubert și Stamatios Kleanthis — nu doar că urmăresc parcursul unei epopei urbane; ele redau vivace portretul unui continent hrănit de schimburile culturale și incertitudinile geopolitice și care, prin exemplul Atenei, a găsit oportunitatea de a evidenția o „chestiune artistică europeană”.