Condiția antropologică și socială a pandemiei constituie o provocare pentru psihicul uman, care se confruntă din nou cu realitatea bolii infecțioase, a morții și a muritorii.

În același timp, restricțiile ca măsură de precauție suspendă mobilitatea, limitând dramatic ceea ce intermediază dorința și satisfacerea acesteia, având în vedere că atât căutarea plăcerii, cât și evitarea neplăcerii sunt sub auspiciile mobilității psihosomatice, care este restricționată.

Care sunt consecințele tuturor acestor aspecte, în special atunci când se referă la întregi societăți, și care sunt „darurile” sumbru pe care izolarea impusă le poate aduce? În această perioadă critică, în care sunt testate fragilitatea vieții și vulnerabilitatea omului, suntem chemați să reflectăm asupra condiției umane.

Psihanaliza, deși și ea este influențată de această condiție inedită, arată anumite căi prin modul în care abordează subiectul uman și psihicul.