Borkman este un Napoleon al finanțelor, cu o înclinație către economie și o pasiune înnăscută pentru bani. El o întâlnește pe domnișoara Redheim; două surori, cea mai mare fiind mai bogată decât cea mai mică.

Se îndrăgostește de cea mică, care îi răspunde la iubire; însă dragostea sa pentru aur este pasiunea sa dominantă și astfel se căsătorește cu cea mare. În momentul în care este pregătit să facă un salt financiar major, este închis pentru abuz de încredere. Asta este sfârșitul său.

Ieșind din închisoare, este distrus și practic mort; și nu ar fi avut nici măcar un mormânt în care să se odihnească dacă nu ar fi existat, datorită filantropiei sale, domnișoara Redheim. Soția sa, o femeie mândră, trebuie să trăiască în aceeași casă cu condamnatul pentru abuz de încredere, care o făcuse de rușine.

Stă în salon mâncând pâinea amară din partea surorii ei și ascultă cu ură pașii soțului ei, care umblă în sus și în jos, „ca un lup bolnav”. Aude pașii nu zile, ci ani întregi. Singura ei speranță este că fiul ei, Erhart, va restabili prestigiul numelui de familie.

Fiul reprezintă și pentru tată o unică speranță, pentru a se ridica din nou social și economic. Ibsen nu își prezintă eroul în mod superficial, ci avansează în faza poetică a tipului: dragostea pentru aur – adevăratul metal al aurului – și idealizarea aurului prin iubire.