Cu Magia Fluturilor, Lorca călătorește înapoi în timp, în Granada, ascultând plopii din jurul casei sale cântând, însoțindu-i cu vocea sa, observând cu toată atenția mișcările furnicilor, îngropând cu lacrimi în ochi un greiere și, deodată, lacrimile se usucă, privirea sa uimită se ridică pentru a urmări zborul unei fluturi albe. Magia Fluturilor exprimă această influență directă a amintirilor copilăriei, iar poetul, încă adolescent, scrie o poezie, ceva asemănător unui mit sau povești, în care povestește aventurile unei fluturi cu aripile rupte care a căzut într-un cuib de gândaci. Fiul Gândăcelului se îndrăgostește de ea, dar fluturele, odată ce se vindecă, pleacă batând din aripi, departe de acel cuib negru și terifiant și îl lasă, nefericit și singur, pe Gândăcelul îndrăgostit. Este o lucrare care face o impresie uluitoare nu doar prin cuvântul poetic și sensibilitatea sa, ci și ca spectacol.

Tendința lui Lorca de a reprezenta a început cu teatrul pe care i l-a adus cândva tatăl său în Granada și când teatrul i s-a părut prea strâmt pentru imaginația sa, a construit singur teatrul păpușilor, cu propriile sale personaje din carton, cu decoruri, cu lucrări noi pe care le inventa. Federico se distra mișcând acești păpuși și spunând în același timp, cu voci diferite, replicile din comediile pe care le concepea. Mai târziu, va ajunge la reprezentații unde cu păpușile sale va distra orice fel de public. Acești păpuși și protagonistul lor, don Cristobita, au fost primii care au vorbit lumii cu cuvintele poetului din Marea Sângeroasă, din Yerma, din Bernarda Alba.