Pentru a evita ruptura dintre noapte și zi, așa cum a recomandat Walter Benjamin în Monodrom, am transformat în cenușă visele vinovate ale unui întreg an, adunându-le, împreună cu alte două ghiduri, care au fost publicate anterior.

Aproape în fiecare seară mă trezeam din somn și notam simbolic tot ce reformulam dimineața, cu stomacul gol. Și știind cum visele aparțin șantierului literar, le-am prelucrat doar, fără prejudecata lirică a altor scrieri de-ale mele, pentru că, se pare, subconștientul este alfabetizat.

Însă m-am simțit epuizat, ca și cum aș fi urmărit de pe balcon un obositor festival de film și am decis (au decis?) să-mi verific, publicându-le, constrângerea. Și în timp ce împărtășesc opinia lui Adorno din Protocolele viselor sale, cum cu anumite experiențe de vis omul trăiește moartea ca o distrugere cosmică, nu sunt sigur că își trăiește viața ca pe un vis.

Și pentru că visul nu îi pasă prea mult de eleganța formulărilor, am țintit spre buricul visului și l-am tăiat. Am șters, în cele din urmă, nota datei corespunzătoare în fiecare protocol de vis, considerând-o un 'dat personal' care nu ar trebui să fie anunțat.

Așa mi se pare că am protejat arderea nocturnă de competiția zilnică. Visul nu este el însuși, așa cum este poezia, și nu păstrează memoria datelor sale.

Motivul cu toate acestea pentru publicarea sa, există: a fost văzut în criptă o singură dată. Cel mai greu? A devenit lingvistic existent pentru a fi înregistrat și a fi repetat.