Cele două texte freudiene din această colecție se încadrează în scrierile care se consideră că țin de tehnica psihanalitică. Totuși, scrierile așa-numite tehnice ale lui Freud se referă în principal la o metodă psihanalitică inventată de însuși Freud, în primul rând ca metodă de înțelegere a psihicului uman inconștient și include câteva principii de bază destul de generale și abstracte, descurajând fantezia unei tehnici asupra căreia avem control total.

Primul text constă într-o examinare mai teoretică a fenomenului transferenței, pe care Freud îl descoperise încă din 1895, dar nu a încetat să aprofundeze semnificația sa în cadrul metodei psihanalitice. Problema centrală care 'l-a bântuit' pe Freud era că transferul, care în alte cazuri constituie un mecanism puternic de succes, se transformă adesea în cel mai puternic mediu de rezistență. Articolul ilustrează încercarea lui Freud de a anula acest dezavantaj, nu apelând la anumite soluții practice, ci înțelegând transferul și făcându-l analizabil.

În acest scop, formulează pentru prima dată o serie de propuneri care constituie astăzi fundamentul gândirii clinice a psihanalistilor. În al doilea text, fenomenul iubirii transferale apare ca o ilustrație a întrebării menționate anterior: cum transferul, de la un mecanism al terapiei, poate fi transformat într-un obstacol. Ceea ce apare în cel mai acut mod este că drumul analizei și 'al analistului' este diferit și nu are un model în viața reală. Iubirea transferală pune asupra analistului o provocare, deoarece acceptarea cererii erotice a pacientei 'este la fel de fatală pentru analiză ca și reprimarea acesteia'.

[Fragment din textul de pe coperta din spate a ediției]