Indiferența școlară pare să fie o manifestare a unui mod de viață și implicare mai general al individului modern în viața socială. A unui individ care pare să fie restricționat și închis în rolul de simplu consumator de produse finite și într-un mod de viață caracterizat de o puternică alienare și mari deficite de implicare psihică și intervenție creativă în lumea sa.
Indiferența pe care o simte copilul urmărind cursurile la școală constituie, în acest sens, un element structural al sistemului educațional și nu un simplu simptom al greșelilor sau imperfecțiunilor în organizarea acestuia. Este reacția naturală a copilului față de obligația sa de a participa la o activitate pe care nu o simte că are un sens interior esențial.
În plus, oricine poate observa cu ușurință că, pe măsură ce atenția se mută de la domeniul teoretic la cel practic, interpretarea – atât a observatorului cât mai ales a celor direct implicați în rutina școlară – despre ceea ce se întâmplă în școală își schimbă focalizarea de la cauzalitatea structurală la patologia individuală și responsabilitate. Astfel, originea socială și implicațiile sociale ale problemei sunt mascate și se asigură toleranța, cel puțin, față de aranjamentele instituționale alienante, care continuă astfel să producă plictiseală și să aboneze elevii la o viață fără sens.
În indiferența școlară se sintetizează toată patologia sistemului educațional, dar și modul în care patologia socială se transformă în individuală. Este o expresie fundamentală a hegemoniei urbane în spațiul școlii, la baza căreia se află desocializarea socialului, eliminarea întregului conținut social din modul în care este perceput omul și lumea sa.
Abordarea teoretică a indiferenței școlare, care este realizată în primele trei capitole, este completată de concluziile unei cercetări relevante prezentate într-un al patrulea capitol.
