În cazul în care chiar şi Visul unei Nopţi de Vară din 1595-96 a fost scris şi reprezentat chiar după Romeo şi Julieta din 1591-95, acesta ar putea fi cu uşurinţă o formă de „revanşă” pentru absurditatea insuportabilă, cel puţin, a relaţiilor organizate, „culturale”, supuse Legii, pe care oamenii le dezvoltă în oraşe.

Cultura bazată pe logică este un măcel mare. Doar dragostea şi imaginaţia merită. Restul sunt moarte şi doar moarte, mort sau viu. Dar Shakespeare nu ar fi putut ajunge până acolo, nu înainte de Iluminism şi de culminaţia sa în măcelarul secolului XX.

Shakespeare s-a refugiat în carnaval, în vechiul ritual de eliberare a adevărului unui om prins în cultură. Îndrăgostiţii şi iubiţii muţi sunt clari. Se vor întâlni în pădure şi de acolo vor pleca departe de Legile Oraşului.

De parcă spus, vor coborî în zona pe care o defineşte carnavalul ca eliberare de logică. Nu conştientează iniţierea în care vor fi supuşi, trebuie s-o trăiască ca într-un vis şi repede s-o uite.

Acolo, în pădure, va renaşte romantismul ca o negare radicală a Iluminismului. Ar fi trebuit să treacă două secole pentru ca romantismul să facă primii paşi. Între timp, Visul unei Nopţi de Vară este începutul autodistrugerii unei lumi, care abia se năştea, lumea raţionalizată.