Metoda lui Adorno nu este exclusiv `de jos în sus`, ci provine simultan și din metoda `de sus în jos`. El revine la vechea percepție a neegoismului artei, nu însă dintr-o nostalgie romantică pentru teorii estetice cedate, ci ca reacție la spiritul brut al culturii industrializate și comercializate.

Această întoarcere parțială a lui Adorno la dogma `arta pentru artă` se realizează după o analiză critică a datelor estetice vechi și noi și presupune o cunoaștere profundă a condițiilor în care acestea au fost create, în evaluarea formelor artistice în ceea ce privește dimensiunea lor temporală și parcursul lor evolutiv.

Este vorba despre mișcarea dialectică a gândirii lui Adorno prin fenomenele culturale atemporale. Astfel, se justifică o parte din vechea estetică, aceea prin care a fost cultivată ideea înaltă a neegoismului și a autonomiei acesteia.

Această justificate reprezintă o expresie a unei gândiri viguroase capabile să perceapă fenomenele artistice atât ca autonome, cât și ca sociale, fără a absolutiza una dintre cele două dimensiuni ale lor.

În plus, în sociologia lui Adorno, estetica ocupă o poziție importantă, întrucât servește ca instrument de analiză socială, spre deosebire de filosofia sa despre muzica nouă, unde analiza muzicală este întotdeauna urmată de considerații sociologice.

[Fragment din textul de pe coperta din spate a ediției]