În societatea vestică, verbalismul politic exprimă o dublă iluzie, în timp ce o și generează. Asistăm la dezvoltarea iluziei politicianului care crede că stăpânește mecanismul statului și că ia întotdeauna decizii politice eficiente, în timp ce devine tot mai neputincios în fața rigidității în creștere a mecanismelor statului.

Însă puterea și eficacitatea mijloacelor de acțiune ale statului, care intervin din ce în ce mai profund și precis în viața națiunii și în viața cetățenilor, ascund această neputință a politicianului. Politicianul, chiar dacă este dictactor, nu exercită în cele din urmă niciun control asupra acestor mijloace.

În paralel, apare iluzia cetățeanului, care, trăind încă cu ideologia suveranității populare și a constituțiilor democratice, crede că poate controla politica, să o orienteze, să participe la funcționarea politică, în timp ce ceea ce poate face de fapt este să controleze politicieni esențial neputincioși.

Bazându-se pe această dublă iluzie, se implică într-un dialog al neputincioșilor. Există o ieșire din această situație dificilă? Dacă ar exista, cu siguranță ar fi umilă și eroică.

[Fragment din textul de pe coperta ediției]