Meno este un dialog care ocupă o poziție cheie în cadrul întregii opere a lui Platon. Se află la pragul tranziției de la faza timpurie, pur „socratică” a autorului, la perioada sa de mijloc, mai „matură”, în care pare să abandoneze constrângerile metodologiei pur elenctice folosite de Socrate în discuțiile sale și se aventurează în formularea propriilor sale teorii originale și revoluționare. Aceste teorii au fost considerate de atunci a constitui nucleul a ceea ce este recunoscut pe scară largă drept filosofia platonică. Teorii precum cea a formelor ideale „separate” sau a nemuririi sufletului individual, precum și corelația dintre virtute și acțiunea politică corectă cu o formă specifică de cunoaștere, deși nu sunt încă pe deplin dezvoltate, par în acest dialog să fie într-o fază de cristalizare și recunoaștere a interconexiunii lor mutuale într-un cadru teoretic cuprinzător și complet nou pentru acea vreme. Acest lucru ne permite să urmărim călătoria care a condus un mare filosof precum Platon de la investigația persistentă, dar în mare parte derutantă și aparent fără ieșire, și critica opiniilor care circulau printre contemporanii săi, la restructurarea radicală și fundamentală a noțiunilor predominante despre lume și societatea umană din epoca sa, rezultând în re-fondarea și re-evaluarea întregului sistem de valori pe care se bazează viața umană.