Un fir care străbate istoria modernă a Greciei, de la începutul Revoluției până în zilele noastre, este „conflictul finalizărilor”. O confruntare continuă a priorităților între obiectivele și nevoile finalizării naționale/teritoriale, a finalizării instituționale/constituționale și a finalizării economice/de dezvoltare, dar și a finalizării bugetare.

Schema interpretativă a „conflictului finalizărilor” este completată de două constante laterale ale parcursului statului grec pe parcursul celor două sute de ani de existență. Prima constă în coexistenta a două „complexe” opuse care sunt permanent înrădăcinate în mentalitatea și auto-percepția societății grecești, în ciuda schimbărilor impresionante care se desfășoară succesiv în compoziția ei și la nivelul dezvoltării instituționale și economice a țării.

Este vorba pe de o parte de „complexul tipologic al inferiorității”, iar pe de altă parte de „complexul superiorității idiosincrazice” în raport cu țările din centrul european. Acestea sunt țările care constituie norma europeană, cu Grecia fiind întotdeauna o excepție care se transformă într-o teorie și, în orice caz, într-o ideologie a „excepționalismului grec”.

A doua constantă este „ambivalența națională” între Vest și Est, care le permite multora să creadă sau, în orice caz, să pretindă că, datorită acestei exact ambivalențe sau a celor două fețe ale sale, Grecia are dreptul să se abată sau să întârzie în raport cu normele europene.