Timpul liturgic este ciclic – este o repetiție ritualică – fapt ce presupune însă o luptă ascetică și o intensitate personală secretă, care devine un progres neîncetat, „începând din începuturi prin comuniune”. Timpul creștin, așa cum este realmente experimentat, ar putea fi reprezentat printr-o eliberare, care, deși se apropie de sfârșitul său, se extinde spre infinit pentru a învălui, ca o sferă, întregul univers.

Acest parcurs spre întâlnirea „lui Dumnezeu care se apropie” este o ecstatică, care, totuși, cu avântul său, îmbrățișează timpul, spațiul, întreaga lume, pentru a le uni în adâncurile inimii omenești. Acolo întâlnești, pe un nivel cosmologic, dimensiunea universală a rugăciunii pentru „întregul Adam”, așa cum subliniază neobosit fericitul Sofronie în scrierile sale.

Această experiență nu reprezintă însă un privilegiu al celor mai înalte stări mistice, ci este cea a „vieții în Hristos”, pe care o trăiesc toți credincioșii în cadrul tradiției liturgice a Bisericii. Scopul acestei studii este de a arăta că perioada Postului Mare descoperă într-un mod special caracterul mistic al timpului liturgic.

Ca o modificare a pregătirii antice a catehumenilor în inițierea pascală, vom observa că toate elementele constitutive ale Postului Mare – atât la nivelul hymnografiei, cât și la cel structural – sunt semnificate de această pecete mistică și divino-umană.