‘Îmi doream cu adevărat să uit de fata aceea. Să o uit cu adevărat, adică să opresc dorința de a scrie despre ea. Să nu mă mai gândesc că trebuie să scriu despre această fată și despre dorința și nebunia ei, despre idioțenia și mândria ei, despre foamea și sângele ei care a încetat să curgă. Nu am reușit niciodată să fac asta.’ În Povestea unei fete, ultima carte a ei, Annie Ernaux își amintește vara anului 1958, când lucra ca educator într-o tabără din Normandia, și povestește despre prima noapte pe care a petrecut-o cu un bărbat. Când acesta pleacă, își dă seama că și-a supus voința în fața lui și descoperă că este o sclavă fără stăpân. Acum, la șaizeci de ani distanță, constată că poate să elimine anii care au trecut și să revină să se gândească la acea fată pe care voia să o uite complet. În timpul scrisului din Povestea unei fete, care scoate la suprafață amintirile de neșters ale acelei veri, Ernaux descoperă că aici a fost originea vitală, violentă și dureroasă a scrisului ei, construită din rușine, violență și trădare.