Un tânăr se plimbă prin New York, un oraș străin, globalizat, făcând fotografii cu telefonul său (oare de aici începe povestea?). Însă nu este nimic extrem de ciudat. Fotografiile lui reprezintă, la fel ca telefonul, un dialog.

Este un apel și un răspuns, o încercare de a descoperi autenticitatea celor pe care le vede, de a sublinia paradoxul, de a înregistra desfășurarea zilei în noapte și apoi de a descoperi ce i-ar fi putut scăpa. Dacă orașul devine imagine, poate să o pună în buzunarul său - imensitatea acesteia devine a lui.

Se spune că în acest moment există 60 de milioane de fotografii doar pe Facebook, zece pentru fiecare om de pe planetă. Harta este acum mai mare decât întinderea pe care o descrie, iar totuși infinit mai deficitară.

În ciuda noilor capacități tehnologice pe care le utilizează, cele 54 de fotografii ale lui Camilo Nolla rezonează cu o abordare mai veche a experienței vizuale, dar și cu o modalitate mai veche de a da semnificație. Cititorul-spectator (voi care citiți această linie) este îndemnat să reflecteze, să răspundă, să respingă, să înlocuiască.

Pe măsură ce analizează fiecare imagine și își imaginează conținutul ei, lumea mai largă din afara cadrului său, experiențe care au devenit unice, cititorul se conectează ca un colaborator activ în căutarea sensului. Experiența fotografului, având ca punct de referință un mic cadru pătratic, spune simultan mai puțin și mai mult decât arată.

Dialectica lui Nolla cu New York-ul este acum la dispoziția multora, aparține și se transformă prin comunitatea care se adună în jurul finalului propoziției: "Voi vedea luna răsărind". (Fred Richen, Bronx, New York, martie 2011)