Revoluția științifică a lumii islamice a fost una dintre cele mai fertile perioade din istoria științei. A durat din 700 până în 1400 și s-a dovedit a fi esențială pentru umanitate.

De la Indonezia până la Peninsulara Iberică, erudiții vorbitori de arabă din imperiile islamice ale începutului Evului Mediu „își însușesc” educația clasică grecească, produc cunoștințe - care apoi se răspândesc în universitățile europene din anii 1600 - și cresc rezerva științifică totală a culturii noastre.

Contribuția Islamului timpuriu în domeniul științei este deschisă interpretărilor, totuși, când vine vorba de matematică, descoperirile științifice islamice nu pot fi contestate: în secolul al IX-lea, „eroul” matematicii arabe, Abu al-Khwarizmi, lasă umanității algebra și forma modernă a numerelor.

Egipteanul Hasan ibn al-Haytham pune bazele calculului integral. În 1090, genialul matematician și poet arab Omar Khayyam inventează ecuații complexe de gradul doi și deschide calea lui Carl Friedrich Gauss (în secolul al XIX-lea) către descoperirea unei noi geometries pentru spații curbe și multidimensionale.

Ce s-a întâmplat cu trecutul strălucit islamic al științei? De ce doar doi oameni de știință din numeroasele țări musulmane au fost onorați cu Premiul Nobel? De ce nivelul de dezvoltare a cercetării și tehnologiei în țările islamice (cu conducerea seculară - nedemocratică) a fost, până de curând, atât de scăzut?

Ce înseamnă faptul că, astăzi, multe state cu populație musulmană (Turcia, Pakistan, Iran, Qatar etc.) își dublează bugetul cheltuielilor pentru educație, știință, cercetare și tehnologie?

[Extras din textul de pe coperta din spate a ediției]