În „Mult zgomot pentru nimic”, Shakespeare dramatizează o temă foarte iubită, care nu este alta decât dragostea, care se încheie cu un fundament al construcției sociale, cum ar fi căsătoria.

Doar că, în acest caz specific, drumul care duce la deznodământul fericit al uniunii matrimoniale a celor două cupluri îndrăgostite din piesă, este plin de mult zgomot. Zgomotul este cauzat de refuzul repetat și insistent – poate chiar încăpățânat – de a accepta adevăratele sentimente pe care cele două personaje principale ale piesei, Benedick și Beatrice, le nutresc unul pentru celălalt, care îi împinge într-un labirint de reprimare emoțională, care îi face să se exprime și să reacționeze cu o apărare agresivă, nu atât pentru a nu răni egoismul și vanitatea lor, cât pentru a nu fi rănite inimile lor sensibile de posibila – așa cum cred ei – respingere a iubirii lor de către celălalt.

Genialul Shakespeare, cu scrierea sa inovatoare, nu a scris această piesă ca o simplă comedie, ci încearcă să compună o alchimie îndrăzneață, amestecând în doze corecte elementul comic cu cel tragic, înaltul cu grotescul, sufletul cu simțurile, așa cum face și Brecht în piesele sale teatrale.

Pornind de la juxtapunerea pre-distanțării shakespeare-iene (Pre-Verfremdungseffekt), a distanțării brechtiene (Verfremdungseffekt) și a distanțării post-moderne (Post-Verfremdungseffekt), spectacolul nostru este tradus într-o corespondență a „teatrului în teatru”, ca un „în joc în joc” (în limba engleză: „play in play”), cu elemente expresioniste – de fapt, realist-expresioniste, oricât de paradoxal ar suna acest lucru – adică prin utilizarea unei modalități post-moderne de prezentare a Stilului Înalt brechtian (Großes Stil).