În această carte veșnică ― o serie de prelegeri de la Universitatea din Berkeley adresate nepecialiștilor ― André-Jean Festygière, unul dintre cei mai proeminenți istorici ai filozofiei și religiei grecești antice, evidențiază o fațetă neglijată, deși fundamentală, a vieții spirituale a grecilor antici: relația personală, nemijlocită, a credinciosului cu dumnezeul său, în afara cadrului cultului public: suflet către suflet, inimă către inimă, „singur către singur”.
Extrăgând exemple din întreaga literatură greacă antică ― de la epopeile homerice până la epoca tardivă ―, Festygière arată cum grecii antici își percepeau zeii nu ca simboluri estetice, ci ca ființe vii. Îi vedem însetați și flămânzi după divin; simțind că zeii se îngrijesc de ei; și rugându-se lui Dumnezeu în modul în care te adresezi unui prieten.
Hipolit al lui Euripide găsește fericirea lângă iubita sa Artemis. La Eschil și Sofocle, profundul sentiment pesimist al vieții este echilibrat de o credință neclintită în justiția lui Zeus. Cu Platon, este formulată marea viziune a fugii către divin și a asemănării cu acesta. La Stoici, din nou, se articulează ideea consimțământului liber la un plan divin care depășește indivizii și îmbrățișează întreaga lume. Cu marele curent al retragerii antice, omul se abate de la comunitate pentru a se apropia de Dumnezeu, în timp ce în epoca greco-română întâlnim devotamentul total față de un Dumnezeu salvator și eliberator care face un apel personal către rugător. În cele din urmă, în marile sisteme filozofico-teologice ale epocii târzii a antichității domnește călătoria secretă a ascensiunii sufletului către Dumnezeu și a unirii tacite cu acesta.
În același timp, însă, cartea se deschide și către o dimensiune mai universală, evidențiind cum religia personală a grecilor antici a constituït terenul pe care mai târziu s-a putut înrădăcina creștinismul, întrezărind astfel evoluția ulterioară a culturii europene.
