Este paradoxal cât de puțin sunt dispuși oamenii să facă astăzi pentru ceea ce spun că își doresc foarte mult. Nu au încetat să declare că ar dori să cunoască dragostea. Dacă cineva îi ascultă mai atent, va înțelege ce vor să însemne de fapt: ei vor un sentiment care să vină dintr-un loc și să îi învăluie cu bunăvoințe, cu îngrijiri, cu mângâieri pentru sine, care le-ar fi datorate de mult.

Așteaptă să fie iubiți la fel cum așteaptă să folosească proprietățile unui lucru util care li se adaugă în gospodărie. Acolo se află confuzia dintre „îmi place” și „te iubesc”. De la acest punct începe un marasm care erodează toate sentimentele, gândurile, deciziile.

Forțele inerției ar dori să omoare dragostea și iubirea ca să nu le amintească oamenilor că viața este gata să nască, dacă vor, și să lase în urmă și ceva opere. Incapabilă să dorească altceva, umanitatea pare că vrea să îmbrățișeze moartea.

Pare că poate ajunge la sinucidere violent, prin distrugere. Însă poate, de asemenea, să meargă spre același sfârșit în liniște, molcom, prin mici plăceri. Ce ar putea să prevină o soartă atât de rușinoasă?