Timaeus este un dialog platonician peculiar. Tematica sa îl aduce aproape de filosofii presocratici: este o disertație "despre natură", singura lucrare a lui Platon care are ca obiect lumea naturală.

Structura sa este complet diferită de dialogurile maturității: decorul dramatic este subțire, forma dialogală este păstrată doar în prolog, iar locul lui Socrate este ocupat de astronomul și filosoful natural Timaeus, care descrie într-un monolog extins crearea lumii.

Expunerea este sistematică, aspiră să fie completă, mărturisește presupunerile axiomatice și obiectivele sale, urmărește consistența - Timaeus amintește mai mult de o lucrare aristotelică decât de un dialog platonician.

Care este deci relația lui Platon cu filosofia naturală? Cum îi abordează pe fiziologii presocratici și în ce măsură pregătește sistemul cosmic al marelui său discipol? Cum se împacă Timaeus, un dialog tardiv, cu condamnarea radicală a lumii sensibile, care este fundamentul teoriei clasice a Ideilor? Există o ruptură sau o continuitate în filosofia platoniciană?

[Fragment din textul prologului]