În aprilie 2018, Angelos Triantafyllou mi-a propus să scriu libretul pentru o operă cu tema morții vârstnicilor din cauza singurătății: un subiect care îi bântuia mintea de ani de zile și care a fost readus în discuție cu ocazia unui text despre morțile solitare din Japonia.

Am acceptat imediat, nu pentru că nu bănuia dificultatea – impasul, aproape – unui libret grec cu moartea în centrul său, ci, dimpotrivă, tocmai din cauza efectului paralizant pe care o astfel de idee îl avea asupra mea. Atunci se nimerise să mă aflu în fața acelei umbre subtile a timpului care seamănă cu sfârșitul unei epoci, acea umbră care, odată ce o traversezi, toate cele cunoscute încetează brusc să mai fie cunoscute și capătă o contur neclar, îngrijorător.