Este un secret bine cunoscut că o parte dintre cărțile de eseuri care circulă sunt, în esență, o compunere de texte care, parțial sau în întregime, au fost publicate anterior în reviste și ziare sau au constituit discursuri în cadrul unor evenimente ocazionate de un carte, o moarte sau un eveniment aniversar.

Problema este –ceva deloc greu de distins de cititorul suficient de pregătit– că aceste texte, deși „comandate”, au fost scrise cu pasiune, entuziasm sau chiar inspirația pe care ar fi avut-o autorul lor dacă le-ar fi scris fiind impulsionat de propria sa nevoie imperioasă.

Cu siguranță, în această categorie se încadrează textele poetului Evangelos Hronis, ale cărui interese diverse creează o gamă tematică incredibilă –și chiar complementară în ceea ce privește panorama vieții și artei–, astfel încât figura venerabilă a Patriarhului Ecumenic, domnul Bartolomeu, să emoționeze la fel de mult ca și personajele cu origini fictive din monodrama „Și acum ce facem?”, sau ca prozatorul important să coabiteze armonios cu poetul pe care deja l-a acoperit uitarea.

O coabitare care devine și mai armonioasă datorită bogatei palete de culori expresive a lui Evangelos Hronis, dar și a unui respect față de cuvinte, astfel încât, în ciuda utilizării lor corespunzătoare, ascuțimea lor să rămână acută și pătrunzătoare.