Multe ocazii în viața sa, Părintele spunea următoarea pildă. Au întrebat odată o frunză: „Ești trandafir”? „Nu, nu sunt”, a spus frunza. „De ce atunci miroși ca un trandafir”? „Sunt doar o frunză, însă odată am stat lângă un trandafir.

Toți acei oameni, pe care Părintele îi pomenea atât de des în rugăciunile sale, aveau să păstreze și să transmită „mirosul” său, pentru că și ei, la un moment dat, ca frunza, au stat cu harul lui Dumnezeu lângă un trandafir.

Nu avem nevoie de o rugăciune formală. Avem nevoie de o prezență continuă a inimii, acea stare veșnică a dragostei, a relației cu Dumnezeu, aceasta este esența rugăciunii. Căci și o tăcere profundă înseamnă rugăciune profundă. Și rugăciune profundă înseamnă tăcere profundă.

Fiecare moment poate fi un timp folositor, iar fiecare suspin poate deveni rugăciune. Suspina nu este: Uf!, ci o suflare care izvorăște din adâncurile inimii și se îndreaptă spre Dumnezeu. Așa ne va apărea. Căci El nu se arată unei minți ascuțite, ci doar aceluia care are inima curată, celui care își îndreaptă inima continuu către El…