În prima parte a "Istoriei Noului Testament" sunt evidențiate de la început două elemente fundamentale, care constituie și materialul structural al acestei cărți: a) expunerea istorică și b) elaborarea teologică a evenimentelor din parcursul istoric al lui Iisus Hristos.
După două secole de muncă teologică persistentă și laborioasă în domeniul biblic, cercetarea ar trebui să fi ajuns la concluzia că este imposibil și de neconceput să se realizeze vreo expunere și înregistrare a istoriei biblice fără a reflecta și elaborarea teologică corespunzătoare, care se face cu consecvență, în primul rând, în textele Noului Testament de către autorii săi sfinți.
Biblia, cu istoria sa sacră și evenimentele economiei divine, este considerată astăzi că reprezintă "cuvântul" lui Dumnezeu, adresat omului și umanității în general.
Acest "cuvânt" al lui Dumnezeu s-a arătat și s-a descoperit în lumea noastră, a devenit un "cuvânt" vizibil, sensibil și perceptibil, a devenit un "eveniment" și o "istorie" în viața omului. Revelația divină este, desigur, cuvântul lui Dumnezeu către om. Dar în evenimentul întrupării și umanizării Cuvântului, omul are și el propriul său "cuvânt" în această istorie sacră.
Teologia, dintr-o anumită perspectivă, poate fi considerată și înțeleasă ca fiind "cuvântul" omului despre Dumnezeu și revelația divină.
