Toți au o narațiune națională construită din fapte, amintiri false ale evenimentelor și mituri. Oamenii spun povești despre trecutul lor pentru a da un sens confuziei prezentului. Rescriu poveștile din generație în generație, adaptându-le la noua realitate. Omit, uită sau reformulează episoadele care sunt deranjante sau rușinoase. Aceste povești au rădăcini adânci. Hrănesc patriotismul nostru. Ne ajută să înțelegem cine suntem, de unde provenim, unde aparținem. Liderii noștri le cred la fel de mult ca și noi. Ne leagă în același „națiune” și ne inspiră să ne sacrificăm viața în numele ei. Britanicii au „istoria insulei” lor, care indică progresul continuu de la Magna Carta către putere, libertate și democrație, cu victorii strălucite intermediare asupra francezilor: așa o descrie Winston Churchill în pompoasa History of the English-Speaking Peoples. Englezii au creat, exploatat și în cele din urmă au pierdut trei imperii de-a lungul timpului. Descendenții acelor supuși îi consideră cei mai lacomi, violenți, vicleni și ipocriți.

Desigur, ei înșiși nu cred nimic din toate acestea despre ei înșiși. „Națiunea”, totuși, este un teren alunecos. Națiunile seamănă cu amibele. Ele provin din adâncurile Istoriei. Se mișcă continuu. Se separă prin divizare, se reunesc în formațiuni diferite, își încorporează vecinii sau sunt absorbite de aceștia, apoi dispar. Războiul, politica, căsătoriile între dinastii, referendumurile mută regiuni de pe o parte a granițelor pe cealaltă. O persoană poate să se nască într-o țară, să crească într-o a doua și să moară într-o alta – toate acestea fără să părăsească niciodată locul natal.