Paradisul sunt oamenii. Cu condiția să acceptăm degradarea și imperfecțiunea umană. Cu condiția să renunțăm la fantezia unui Paradis care ni se oferă, care nu implică efort, care nu implică responsabilitate personală.

Pentru că atunci Paradisul este fragil, iar ceilalți riscă să devină Iadul. Nu există un Paradis individual. Dorința de întâlnire, momentul intens al confruntării cu adevărul celorlalți. Dorința de a crea locul nostru unic de întâlnire.

Lucrurile care se vor revela în iubire: atât părțile întunecate, cât și cele luminoase. Sentimentul unic de plenitudine când reușim să ne înțelegem unii pe alții, să trăim empatia, să împărtășim experiențe, să inspirăm și să primim inspirația... Și totul să înceapă din nou, iar și iar!

Ora prețioasă a dezacordului, atunci când Paradisul se stabilizează, pe măsură ce se pun la încercare rezistențele și se cere lărgirea orizontului de viziune asupra vieții. Paradisul sunt oamenii și relațiile interumane.