Fiecare creștin ar fi de acord că sănătatea spirituală a omului este direct proporțională cu dragostea sa față de Dumnezeu. Dar dragostea omului pentru Dumnezeu, prin natura sa, trebuie să fie în principal, și adesea complet, o dragoste de nevoie.

Asta devine evident atunci când cerem iertare pentru păcatele noastre sau sprijin în suferințe. Dar pe termen lung, este poate chiar mai evident în conștientizarea noastră crescândă - pentru că trebuie să fie în continuă creștere - că toată existența noastră este de natura unei nevoi infinite; imperfectă, pregătitoare, goală și simultan copleșită, având o nevoie disperată de Acela care poate descurca ceea ce este încurcat și poate așeza ceea ce este în suspensie.

Nu spun că omul nu poate oferi nimic lui Dumnezeu decât dragostea absolută de nevoie. Miresmele binecuvântate ale sufletului nostru ne arată că ele ajung mult mai sus decât atât. Totuși, cred că ar fi primele care ne-ar arăta că aceste înălțimi ar înceta să fie o adevărată grație divină, s-ar transforma în iluzii neoplatonice sau în cele din urmă diabolice, de îndată ce cineva ar îndrăzni să creadă că ar putea trăi cu ele și de atunci să se descotorosească de elementul de nevoie.

„Cel mai înalt”, spune Imitația, „nu stă fără cel mai jos”. Numai o ființă îndrăzneață și prostuță ar sta în fața creatorului său lăudându-se „Nu sunt cerșetor. Te iubesc altruistic”. Cei care se apropie mai mult de dragostea de dar pentru Dumnezeu, imediat după aceea, poate chiar în acel moment, se vor zbate și își vor expune nevoia lor în fața singurului care oferă cu adevărat din plin.

Și Acela, Dumnezeu, o va accepta. Se adresează dragostei noastre de nevoie: „Veniți la mine, toți cei care munciti și sunteți încărcați” sau în Vechiul Testament „Lărgește-ți gura și o voi umple”.