În timp ce războiul din Algeria continuă să rămână în desfășurare, Albert Camus, în `Discursul de la Stockholm` (10 decembrie 1957), expus în fața reflectoarelor atenției bruste oferite de premiul Nobel pentru Literatură, se îndreaptă spre arta sa și declară `datoria dublă care conferă valoare lucrării sale: să se pună în slujba adevărului și libertății`.

Conștient că face parte dintr-o generație care nu are ca scop refacerea lumii, ci `să o împiedice să se strice` în fața cursului distrugător al Istoriei, se va întreba, patru zile mai târziu, în `Prelegerea` sa de la Universitatea Uppsala, dacă arta reprezintă `o luxuzitate înșelătoare` și va răspunde: `... Fiecare artist este înrolat pe galera epocii sale. [...] A crea, în zilele noastre, înseamnă a crea în mod periculos. [...] Ceea ce ne interesează este să învățăm cum poate rămâne posibilă ciudata libertate a creației în mijlocul supravegherii atâtor ideologii (câte religii, câtă singurătate!)`.