Acum că inovațiile îndrăznețe ale lui Luigi Pirandello nu mai scandalizează publicul și locul său în istoria teatrală a secolului nostru s-a consolidat, putem înțelege mai bine unde se află, în afară de originalitate, valoarea profundă a acestei lucrări.

Principala sa virtute este, fără îndoială, modul, modul cu adevărat teatral, în care a reușit să interpreteze de pe scenă o problemă acută pentru gândirea și sentimentele omului contemporan: incertitudinea radicală, lipsa unității, fluiditatea și contradicțiile lucrului pe care l-am considerat până acum cel mai sigur, stabil și univoc în lume: 'sinele' nostru.

Pirandello a arătat prin teatrul său cât de nefondat este acest 'idol' și câte vanitate se ascunde în spatele mitului adevărului obiectiv. Nu însă pentru a ne vindeca de o iluzie teoretică, ci pentru a dezvălui -ca un adevărat poet dramatic- un nou sens tragic al vieții: singurătatea absolută a omului.

Nici chiar sinele nostru nu ne însoțește, căci nu are nicio stabilitate; și această durere nu ne aparține, pentru că acum când o rememorăm, nu mai este a noastră, ci a unui 'altuia' care a încetat să existe.