Cele două părți ale lucrării de față se ocupă cu teoria și practica predării în cadrul educației instituționalizate.

Prima parte prezintă cadrele istorice și epistemologice ale dezvoltării predării și apoi abordează întrebări teoretice fundamentale referitoare la conceptul și natura predării, relația acesteia cu învățarea, rolul său în educație și rolul educatorului în procesul didactic și de învățare.

Pentru abordarea acestor întrebări, lucrarea de față nu adoptă o teorie oficială și consacrată a predării, ci se concentrează pe gândirea educatorului și îi propune instrumente și procese de înregistrare, sistematizare, conștientizare, procesare și negociere cu terții a percepțiilor sale personale referitoare la aceste întrebări.

Sistemul acestor percepții constituie Teoria Personală, pe care educatorul o îmbrățișează și o negociază continuu cu sine și cu ceilalți, având în vedere că întrebările sale și percepțiile educatorilor cu privire la acestea sunt, în mare măsură, de natură valorică și au implicații pedagogice, etice și sociale.

Această constatare subliniază necesitatea ca educatorul să mențină o atitudine critică și reflexivă față de alegerile sale și față de educație.

Cea de-a doua parte a lucrării, care se referă la practica predării, adoptă abordarea critică și reflexivă a primei părți și conturează cadrul organizării de Strategii Alternative de Predare, care sunt oferite pentru realizarea obiectivelor educaționale ale unui Program de Studii modern.

Această strategii, încorporând abilități și atitudini de gândire critică în procesul de învățare, contribuie la dobândirea de cunoștințe, la aprofundarea înțelegerii și la dezvoltarea gândirii critice a elevilor.

Astfel, acestea asigură elevilor condițiile pentru comportamentul lor autodirijat în învățare și în societate, pentru învățarea pe tot parcursul vieții și pentru rolul de cetățean activ și responsabil în devenirea socială.