Relația dintre America și Pakistan se bazează pe neînțelegere reciprocă și a fost întotdeauna așa. Pakistanul, în ochii americanilor, a trecut de la a fi o excentricitate ciudată, la un prieten stabilizator, la un aliat militar esențial, la un cuib de teroare.
America, în ochii pakistanezilor, a fost o garanție a securității, o critică rece și distantă, un susținător entuziast al militarilor și acum reprezintă o amenințare la adresa securității naționale și o sursă de umilință. Țările nu sunt doar în dezacord. Fiecare crede că poate manipula celălalt, cu rezultate uneori absurde, alteori tragice. De exemplu, povestea convențională despre războiul din Afganistan s-a învârtit în jurul invaziei sovietice din 1979. Dar președintele Jimmy Carter a semnat prima autorizație pentru a ajuta mujahedinii sprijiniți de pakistanezi în mod clandestin pe 3 iulie, aproape șase luni înainte ca sovieticii să invadeze. Americanilor li s-a spus, și le place să creadă, că ceea ce a urmat a fost războiul de eliberare afgan, condus de Charlie Wilson, cu care rămân implicați și în prezent. Nu a fost așa. A fost o manevră regională vicioasă a generalului Zia-ul-Haq. Husain Haqqani are o înțelegere unică a Pakistanului, patria sa, și a Americii, unde a fost ambasador și este acum profesor la Universitatea din Boston. Viața sa a cartografiat relația dintre cele două țări și s-a regăsit adesea aproape de miezul acesteia, uneori în circumstanțe foarte conflictuale, ceea ce i-a permis să scrie povestea unei idile diplomatice nefericite, aici dezvăluită într-un mod memorabil.
