La prima vedere, negocierile din anii '50 privind integrarea europeană aveau ca scop asigurarea unității pentru a preveni conflictele violente și pentru a stimula economiile care se redresau după dezastrul celui de-al Doilea Război Mondial. Dar diplomații francezi aveau și alte motive. De la Africa la Asia de Sud-Est, imperiul Franței se destrăma. Franța a insistat ca Algeria - bijuteria coroanei imperiului și locul unui mișcări naționaliste care își pleda cauza în fața Națiunilor Unite - să fie inclusă în Tratatul de la Roma, care a stabilit Comunitatea Economică Europeană. Franța spera că implicarea Algeriei în CEE ar calma tulburările coloniale și ar confirma acordul internațional că Algeria era cu adevărat franceză.

Autoritățile franceze au folosit statutul legal al Algeriei ca departament oficial în cadrul imperiului pentru a susține că regulile comerciale europene și drepturile muncii ar trebui să traverseze Marea Mediterană. Belgia, Italia, Luxemburg, Țările de Jos și Germania de Vest au cedat în scopul de a continua cu tratatul, iar Algeria a intrat într-un regim de drepturi care permitea libera circulație a forței de muncă și garanta securitatea familiilor lucrătorilor migranți. Chiar și după independența din 1962, Algeria a rămas parte a comunității, deși includerea sa continuă a fost un subiect de dezbatere. Totuși, apartenența Algeriei a continuat până în 1976, când un tratat formal a exclus-o din comunitatea europeană.

Al șaptelea stat membru combate înțelegerile privind granițele "naturale" ale Europei, subliniind contururile extracontinentale ale uniunii timpurii. Viziunea de unificare nu a fost niciodată limitată spațial, sugerând că argumentele contemporane pentru delimitări geografice care exclud Turcia și zonele Europei de Est de la Uniunea Europeană trebuie privite ca fiind ahistorice.