Tractatus Logico-Philosophicus (1921), Biblia mișcării filozofice a analizei logice care a dominat anii 1930, a stabilit orientarea către limbaj ca obiectul fundamental al cercetării filozofice.

Cele șapte teze principale ale sale, conform numerotării autorului, sunt:

Lumea este tot ceea ce se întâmplă. Ceea ce se întâmplă, fapta, este existența stărilor lucrurilor.

Gândirea este imaginea logică a faptelor. Gândirea este propoziția cu sens.

Propoziția este o funcție de adevăr a propozițiilor elementare. Forma generală a unei funcții de adevăr este [p, ξ, N (ξ)].

Despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să tăcem.

În această lucrare a sa, care este și singura pe care a publicat-o (în afară de un scurt articol în 1929), Wittgenstein a încercat să ofere un răspuns „definitiv” la întrebarea de tip kantian: „Cum sunt posibile limbajul și gândirea?”. Răspunsul său complet și original se baza (1) pe o percepție individualistă a limbajului și a lumii ca un întreg (de întâmplări) și (2) pe o teorie a semnificației imaginiste: sintaxa logică a limbajului era marele oglindă a esenței lumii.

Fundamentul limbajului – și esența lumii – sunt „elementele simple”, necesare și indestructibile care, combinate într-un anumit mod, constituie faptele. Punctul de contact al cuvântului cu lumea este numele. „Numele înseamnă obiectul. Obiectul este semnificația sa.” Propoziția, ca o combinație de nume, ilustrează fapta.