Examinează în mod specific revizuirea radicală a limbajului poetic prin producția naturală a vorbirii. Scriitorii și artiștii radicali ai secolului XX au recreat radical limbajul poetic, încorporând teorii și tehnici științifice, în timp ce s-au orientat spre procesul natural al limbajului vorbit. Această "scriere sonoră" modernistă se concentrează pe producția fizică a discursului, pe care a reușit să o reprezinte într-o formă poetică, lizibilă și grafică.

Scrierea sonoră modernistă are ca scop capturarea fenomenului auditiv al articulării fonetice prin intermediul unor mijloace grafice. Tobias Wilke examinează scrierea sonoră de la originea sa în disciplinele științifice ale secolului XIX, cum ar fi fiziologia și fonetica experimentală, urmărind rolul său în practicile estetice ale artei radicale interbancare și până la reapariția sa în perioada postbelică. Aceste lucrări explorează posibilitatea trecerii de la auditiv la vizibil, de la discurs la notație, de la corp la amprentă.

Folosind diverse tehnici și concepte, această căutare a unor noi posibilități a jucat un rol central în transformarea poeziei într-un spațiu de experimentare lingvistică radicală. Examinând lucrările unor autori și artiști, incluzându-i pe Raoul Hausmann, Kurt Schwitters, Viktor Shklovsky, Hugo Ball, Charles Olson și Marshall McLuhan, Wilke oferă o perspectivă nouă asupra istoriei artei radicale a secolului XX.

Pagini: 272, Anul Publicării: 0421, Dimensiuni: 15.2x15.2cm