Este cunoscut că greaca antică nu numai că se păstrează vie în cadrul Bisericii, dar s-a îmbrăcat în haine de necorupere și străbate veacurile în ciuda războiului fioros care se dă nu doar din afară, ci și din însăși măruntaiele ei.

Însă credința este o experiență personală, iar Biserica este compusă -din partea umană a ei- din muritori, membrii ei, câtă vreme sunt purtători de har, tot atât sunt și purtători de uitare, eșecuri, inerție sufletească, vanitate, mândrie, cădere, denaturare.

În slăbiciunile lor, oamenii -credincioși și necredincioși- se arată dezbinați de acest cuvânt luminos al psalmilor și al imnurilor, de această suflare spirituală pe care melodii carismatice au frământat-o în cuvânt, alcătuind cea mai înaltă expresie a Vieții prin intermediul muzicii, poeziei, faptei.

Și aici apare necesitatea de a reda într-o limbă mai apropiată de grecul de astăzi, o limbă care să transmită măcar mesajul lipsit de sacralitatea sa, cel inter-bisericesc, din tresăltarea sigilată de o Altă Suflare.