Procesul de povestire se structurează, așa cum a arătat Gerard Genette, pe baza distincției fundamentale între `timpul istoriei`, adică succesiunea naturală a evenimentelor, și `timpul povestirii`, care este perceput ca `urma semnelor lingvistice ce reprezintă aceste evenimente`.

Punctul central pentru înțelegerea povestirii ca proces este decodificarea noțiunii de `discurs`. Ca `discurs`, nu se înțelege doar formularea vorbirii, ci simultan și un `corpus de cunoștințe` și, în plus, un `sistem de strategii de comunicare`, cu ajutorul cărora purtătorii acestei vorbiri exercită putere. Pe această bază, însă, `discursul` își pierde `obiectivitatea`, pierzând astfel capacitatea de a descrie realitatea neintermediată, deoarece este formulat `subiectiv` - termen care aici trebuie perceput în sensul său literal - ca o vorbire a subiecților sociali care îl exprimă.

Istoriografia ca activitate științifică nu poate fi exclusă din procesul de povestire. Și aceasta nu se referă doar la scriere ca proces de reprezentare a trecutului; se referă în primul rând la constituirea surselor ca `discuri`: fie că este vorba despre material arhivistic tipărit al serviciilor diplomatice sau altor agenții guvernamentale, fie despre material provenit de la alți actori sociali oficiali (de exemplu, partide politice, ziare etc.), fie că este vorba despre material oral sau, în cele din urmă, despre constituirea materială a propriului spațiu social (de exemplu, monumentele).

Acest material se constituie ca povestire prin intermediul `discursurilor` formulate de subiecții sociali. Povestirea istoriografică, prin urmare, este legată de o serie de medieri care provin atât din `materialul său empiric`, cât și din punctul de vedere al istoricului. Această problematică legată de funcția `discursului` pe toate nivelurile povestirii istoriografice încearcă să o specializeze și să o elaboreze eseurile acestui volum, cu ocazia `discursurilor` care au fost formulate - și continuă să fie formulate - pentru decada de o importanță crucială a anilor 1940.