Sub formă de înregistrări de tip jurnal, Stathis Livathinos scrie despre viața sa. Despre „pregătire”, cum un copil care crește în Exarhia în decadelor '60 și '70 se orientează către artă.

Despre „učenie”, anii studiilor sale la Moscova, alături de maeștri-următori ai lui Stanislavski care au marcat istoria teatrului contemporan. Despre întoarcerea sa în Grecia și despre „act” – efortul persistent, uneori și chinuitor, de a face fiecare spectacol vârful unui proces colectiv – și despre oamenii care l-au definit.

„Trei epoci” care, în paralel, vorbesc despre evoluția fiecărui artist și inevitabila gestionare a vanității. Vorbind despre spectacolele sale specifice, care deja au lăsat o amprentă în dramaturgia nou-elenă, Livathinos oferă esența experienței sale acoperind un domeniu larg de probleme, de la relația regizor-actor și căutarea „subiectului”, până la audiții, improvizație, scenografie și iluminarea teatrală, de la etica în teatru până la cerințele publicului, și de la experimentul Scenei Experimentale din 2005 până la viziunea pentru Teatrul Național și Școala sa.

„Cum se păstrează memoria? Cum alege ce să păstreze și ce să arunce? Întrebări esențiale pentru mine, dar rămân fără răspuns. Cu aceste notițe am dorit să onorez momentele care mi-au fost dăruite până acum, la fel și pe cei care mi le-au dăruit, care m-au iubit, m-au ghidat sau m-au pedepsit – de obicei cu un scop bun – cât și pe cei care m-au susținut, m-au crezut și m-au însoțit…

Exemplele de urmat nu există, chiar dacă spun unii. Fiecare dintre noi este și calea sa. Dar, dacă ar exista ceva în toate acestea care ar putea stimula un tânăr artist să apuce un fir fără a se teme, și cu orice preț să îndrăznească să facă propriile sale greșeli, ar fi pentru mine un rezultat benefic și salvator…