Prezența lui Alexandru pe scena mondială marchează pentru prima dată o nouă dinamică a războiului, în care omnipotența numerelor și-a pierdut valoarea și s-a înclinat cu umilință în fața spiritului eroic al grecilor.

De obicei, ne concentrăm asupra realizărilor militare ale lui Alexandru și asupra avansului său frenetic de la Pella până în India, China și Himalaya. Cu toate acestea, trecem cu vederea pe Alexandru ca om, regele, conducătorul, strategul, soldatul, care se arunca primul în bătălie ca un simplu soldat, ca un egal între egali. Acestea erau virtuți necunoscute pentru un lider, virtuți care îmbăiau pe sarisofoșii care îl urmau fără să întrebe vreodată de ce. Dorința regelui lor era pentru ei o poruncă divină.

Pentru Alexandru, poate că nu a existat un Homer care să laude isprăvile și măreția lui, dar au apărut, ca dintr-o lege divină, peste treizeci și două de mii de scriitori, care au scris cărți cu mai mult de o mie cinci sute de titluri despre el și continuă să scrie, majoritatea dintre ei fiind laude ale personalității sale eroice. Un astfel de fapt nu a avut loc pentru nici o altă persoană reală sau mitică din istoria umană.

Nu mă voi ocupa de războinicul Alexandru, ci de Alexandru, omul fără rival, liderul de neîntrecut, marele filosof, conducătorul carismatic, regele nepereche, exact așa cum îl prezintă istoricii antichității de la ziua întrupării sale până în ziua morții sale. Îl voi elibera cu argumente istorice de toate calomniile lipsite de rușine, de minciunile fabricate și de pasiunile inexistente, pe care i le impută în mod arbitrar critici rău-intenționați.