În organizații non-nevrotice, unde predomină „negativul” traumei, interpretarea „clasică” poate întări apărărilor timpurii (divizarea, negarea, excluderea) și poate amplifica anxietatea analizatului.

Atunci își are rolul interpretarea „imagistică”, în care, spre deosebire de cea clasică, analistul, prin regresia sa morfologică, combinând –inconștient– elemente heterogene și disparate din viața analizatului, dar și din propria sa viață, creează o „formă” care poate să apară brusc sub formă de iluzie.

Această „formă” i-o propune analizatului și împreună își construiesc reprezentări.