Retvenko se aplecă peste bar și își băgă nasul în paharul său murdar de shot. Whisky-ul nu reușise să-l încălzească. Nimic nu putea să te încălzească în acest oraș uitat de sfinți. Și nu putea să scape de miros, acel amestec dezgustător de apă stătută, scoici și piatră udă care părea să i se fi infiltrat în pori, făcându-l să se simtă ca și cum ar fi înmuiat în esența orașului, precum cea mai proastă ceașcă de ceai din lume. Sentimentul era și mai intens la Butoi, și chiar mai mult într-o cocioabă mizerabilă ca aceasta – o mică tavernă ascunsă la parterul uneia dintre cele mai murdare clădiri din mahalaua orașului, cu tavanul strâmb din cauza vremii și a construcției proaste, grinzile înnegrite de funinginea unui șemineu care nu mai funcționa de mult, deoarece coșul era înfundat. Podeaua era acoperită cu rumeguș pentru a absorbi berea vărsată, voma și orice altceva nu puteau controla patronii barului.