«Ar trebui să scrii o carte despre mama». O vorbă din partea Georginei de ziua Marinellei, cu mulți ani în urmă.

Am auzit, am uitat. Nu am ignorat, dar știam că sunt nepotrivit ca biograf, din cauza stilului în care scriu. Fie bine, fie rău.

De undeva încep și altundeva mă aflu, intervenind sentimentul meu, mă enervează personajele mele, fac ceea ce fac, pentru a nu fi inclus în coloșii actuali ai literaturii.

Nu delir despre subiectele acceptate „politically correct” și de facto inviolabile. Cu un astfel de caracter cum să îmi asum o Marinella, cu care, deși ne leagă câteva decenii interesante, nu mi-ar scoate aureole și coruri admirative pentru lumea melodică a nopții.

„Știți, eu...”. Adwineam obiecții, știind care îmi este caracterul. Cealaltă parte insista: „Greșiți...”. „Dar eu sunt o eroare în întregime”, răspundeam. În cele din urmă, biograful a fost „cucerit”...

„Tu mă știi” ― Marinella.

„Eu te iubesc, dar mă tem că tu nu mă știi”, răspundeam. A trecut o perioadă cu „te știu”, „nu mă știi”, până ne-am decis și au început simpozioanele de la prânz în memoria lui Platon și a altor rude cu experiențe similare.

Așa am continuat, iluminând cu lumina de amiază nopțile sau chiar zilele unei vieți din pământ, voce, dragoste, trudă și multă iubire. Și a devenit o carte care, fără a fi a priori o biografie, a început să semene cu un roman al meu.

G. X.