Credința în evoluția constantă și în completa emancipare a subiectului uman prin știință, care a durat aproximativ trei secole, a suferit lovituri severe în timpul secolului XX, când se formează conștiința că triumfurile științifice nu duc la evoluția calitativă a societăților și culturii, nici nu pot ilumina toate aspectele realității umane.

Observă esențial George Grammatica: „Din momentul în care omul își proclamă triumfurile științifice, este obligat să accepte nu doar alienația sa de un sistem fals de valori, ci și viziunea sa excesiv de miopie și arogantă”. Astfel, din procesele în curs de desfășurare apare un nou om, „omul suspendat, care deja bănuiește că doar o lume care pornește de la el și se termină la celălalt – ceilalți oameni suspendați – are o oarecare logică a existenței sau a posibilităților de a supraviețui.

Aceasta este responsabilitatea personală, dar și harul său: omul suspendat va fi echilibrat doar prin întinderea mâinii către ceilalți locuitori ai planetei, și către natură sau mare”. Întinderea mâinii către celălalt reprezintă nucleul tradiției evanghelice și bisericești, punctul de convergență cu noul umanism, pentru a nu fi zadarnice așteptările mai profunde ale umanității pentru prezentul și viitorul său.