Experiența noastră din slujba divină ar trebui să ne conducă spre deschiderea către lume. Hristos și-a oferit pe Sine „pentru viața lumii”. „Noi” din slujba divină îmbrățișează toți oamenii.

Când preotul, cu puțin înainte de binecuvântarea finală, spune „să ieșim în pace”, nu înseamnă „slujba s-a terminat, puteți merge acasă pentru cafea”, ci dimpotrivă, „slujba divină după slujba divină abia începe; duceți slujba în afară, în lume; mergeți și slujiți lumii pentru care Hristos și-a dat viața”.

Când ne referim la darurile sfințite ca la „Dăruri”, să nu uităm că semnificația darurilor este de a fi împărtășite. Binecuvântarea, la sfârșitul slujbei divine, este un sfârșit și, în același timp, un început.

Pe lângă altarul bisericii, există un alt altar pe care îl vedem în fiecare zi, oriunde ne-am duce, pe piață, pe străzi și în colțuri. La acest al doilea altar putem oferi jertfă lui Dumnezeu tot timpul; și totuși, îl ignorăm, îl trecem cu indiferență, îl abordăm cu dispreț.

Și care este acest al doilea altar? Este aproapele nostru, cei săraci și abandonați, cei care suferă, victimele nedreptății…