Aceste lucruri de afară care cântă și aceste lucruri dinăuntru care urlă cu mănușa țipet nu se poate, de aceea se închină ca oile munții cu amortizoare, prune, pixeli și frișcă. Se sărbătorește singură natura și orașul împarte nori, priviri, mirosuri și vocile și aerul și săruturile pe străzi, un distilat mărit cubist ar trebui să fie pictat dacă nu ar exista.

Așa se termină toate, nu există triumf, nu există nimeni, doar un miros, doar cel mai vechi, ascuțit ca hârtia, alb și tăcut ca lumea înainte să latre câinele, când pietricelele erau intacte și marea era nouă.

Poezia ca formă e confortabilă, ca atunci când arunci pietre plate în valuri, deși în adâncul tău vrei să-ți schimbi viața, dar cui îi schimbi viața.

Îmi amintesc verile înainte să devină albastre, apoi au venit celelalte vânturi, valuri, ochi.