Ce urmează după căderea Constantinopolului? Cum se naște și cum se dezvoltă capitala otomană și cum supraviețuiesc în interiorul ei, se întorc sau se mută acolo și își organizează viața românii, poporul său ctitor? Care este ruptura și care este continuitatea cu perioada de dinaintea căderii? Hrisoavele constănțene, narațiunile călătorilor, jurnalelor unor vestici care au interacționat cu grecii, nu doar onorând trecutul lor, ci și interesându-se de starea lor actuală ca creștini, predicile predicatorilor revelatoare ale problemelor sociale, eroii neomartiri care sunt pomeniți în Sinaxare; toate acestea se completează cu texte mai vechi ale istoricilor greci din Constantinopol și articole ale otomanologilor contemporani care formează bazinul de informații ce a dus la compunerea și redactarea acestei cărți.
Călătorii iau cititorul de astăzi de mână și explorează împreună cu el Constantinopolul de atunci, centrul istoric, dar și împrejurimile. Filhellenii și filistinii plâng pierderea unuia după altul a monumentelor bizantine sau antice: sunt anii în care imaginea orașului bizantin în declin este treptat cufundată în uitare –șa cum Bizanțul se estompează în suflete– în timp ce este urmată, și timp de un timp coexistenței, de panorama triumfală a capitalei otomane în anii apogeului său. O apoge pe care o întinează flageluri cronice: incendiile, cutremurele, epidemiile, foamea, nenorociri împotriva cărora toți sunt neputincioși. La acestea se adaugă devierile frecvente ale ienicerilor. Lumea românului –și nu numai– este mahalaua, parohia, atelierul, piața, vorba pescarului, barca pescarului.
Este, în final, perioada primelor dar esențiale contacte atât cu Vestul, în principal cu cel protestant, cât și cu Rusia ortodoxă, îndepărtată.
