De la înființarea statului grec, „turcii” au constituit o amenințare permanentă pentru Grecia. Dar cât de des ne adâncim în politica turcă pentru a înțelege faliile și conflictele sale interne? Din 1908 până în 1950, opoziția turcă nu a fost reprezentată legal de niciun partid: regimul constituțional otoman a fost sub controlul Comitetului de Uniune și Progres, care nu tolera opoziția, în timp ce după căderea Imperiului, statul modern fondat de Mișcarea Națională Turcă a funcționat mult timp ca o „democrație cu un singur partid.” Totuși, așa cum argumentează Christina Filiou, sub acest regim oficial autoritar, a continuat să existe o lume complexă care se opunea autorității, un spațiu de politică și cultură care funcționa ca un substitut pentru opoziția oficială. Pornind de la utilizările istorice ale cuvântului „opoziție” (muhalefet) în limba turcă, autoarea explorează „cealaltă” față a istoriei otomane și turce, într-o perioadă care se desfășoară paralel cu anii Marii Idei, Războiul Greco-Turc/Catastrofa din Asia Mică și Schimbul de Populație, Venizelos, Metaxas, Al Doilea Război Mondial și Războiul Rece. Este o istorie alternativă a Turciei, așa cum a fost trăită de un turc, Refik Halid Karay, un susținător al constituționalismului, care a rămas în opoziție atât în timpul tinerilor turci, cât și al kemalismului. Prin confruntarea sa directă cu Kemal, exilul și persecuțiile sale, și prin opera sa satirică și eseistică, ies la iveală contradicțiile din cadrul categoriei oficiale de „turc”, care continuă să definească Turcia până în prezent.